marți, 26 ianuarie 2010

nadalul

m-am atasat de nadal cam cum ne atasam de schimbare pe vremuri, cand credeam in democratie.

pentru ca doar el, nadal, putea sa stea in picioare in fata unei bile demolatoare ca federer. ca intr-un joc de strategie isi pusese racheta in varful gramezii de zgura si de acolo le arata tuturor usa de iesire. a facut din roland garros un fel de vama veche a tenisului, pamant interzis pentru oameni decupati din stele, asa cum e elvetianul.

cu budigai treisferturi, cu tricoul taiat la maneci sa lase bicepsii sa fie mangaiati de privirile fetelor din tribuna, cu bandana colorata sa-i tina stranse pletele in care deja se ghicea chelia, nadal era in ochii celor multi un redneck care dincolo de mizeria zgurei nu stie sa priveasca.

subjugati de laserele lui federer, covrigii lui nadal ocolind adversar si fileu, aveau ceva de targ de dragaica intr-un sport in care clovnii deveneau mai seriosi ca predicatorii. omul continua sa isi scoata panatalonii din fund, sa are terenul ca un U650 si sa inceapa sa cucereasca fani cu un fair-play pe care gulerele albe nu l-ar fi putut proba in 3 generatii.

i-a luat fata lui federer in meciurile directe, dar specialistii au ridicat din spranceana, ceva gen pe zgura e piua - nu se pune. apoi au venit jocuri olimpice, wimbledon si australian open. baiatul care manca jar nu s-ar fi dat batut nici daca il trimiteai dupa sifoane, timp in care veneau trupe usla sa-i bombardeze terenul. a ajuns numarul 1 si asta, parca, il facea sa alerge mai tare.

apoi, cineva i-a deocheat genunchii si dupa un meci din ala cu djokovici in urma caruia apar prajituri cu nume noi la cofetarie, nadal s-a taiat. a disparut cateva luni si cand s-a intors, el si tenisul pe care il juca se subtiasera. tricourile aveau maneci sa nu se vada muschii atrofiati, alergarea fara suflu se oprea dupa cateva sprinturi, loviturile adanci ca o taietura in port se duceau afara sau in plasa.

pe cat m-am bucurat pentru el cand era capitan de plai, pe atat m-au intristat caftelile pe care le incasa. totusi mi se parea de bine, ca omul nu se enerva, nu spargea, nu rupea. primea bataile asa cum primise si victoriile. n-avea cum sa nu-si revina! la turneul campionilor a jucat prost si n-a castigat un meci. e frustrant ca dracu sa vezi cum il rup in doua baieti pe care cu cateva luni inainte ii alinia ca pe elevii de serviciu.

a venit 2010 si o finala cu davidenko in care m-am bucurat mai tare ca de aterizarea lui mos craciun, dupa un set castigat la 0. pana la urma a pierdut meciul si consolarea venea doar din faptul ca rusul il eliminase si pe federer.

azi la australian open, murray l-a invins din nou si nadal pare sa nu invie prea curand. cautarea lui continua si deocamdata nu a gasit nimic sa inlocuiasca 5 kilograme de muschi si ligamente pierdute. ratacirea asta, insa, mi-l face si mai simpatic si e dovada de care din cand in cand avem nevoie, ca drumul e mai important ca destinatia.

luni, 25 ianuarie 2010

vineri, 22 ianuarie 2010

baubau dolino

in cartea asta, oamenii se duc la milano, nu ca sa bifeze sezonul la reduceri, ci ca sa-i casapeasca pe localnici care nu doar ca erau cu nasul pe sus, dar ii si zgandareau pe altii sa fie la fel ca ei. fapta nu e importanta, ci e doar un pretext sa se puna pe picioare un orasel si un imparat sa bata europa si sa faca fapte de vitejie. dar nici faptele astea nu sunt importante, ci doar un alte pretexte pentru a descoperi un baiat.

baiatul o sa ne ia cu el de la regensburg la venetia, de la paris la constantinopole si de acolo in imparatia preotului ioan, gasind ceea ce noi nici nu ne mai gandim sa cautam. baiatul se face om si puterea pe care o are in sange e mai tare ca a lui captain planet: inventeaza lucruri pe care oamenii le cred pana in fundul inimii. asa plaseaza corpuri ale magilor, se plimba cu graalul dupa el si face fiinte perfecte, gen ypatii, sa se amorezeze de el. darul asta nu pare sa-l faca fericit si ceea ce il tine pe picioare sunt gandurile de a gasi o lume pierduta si prietenii care cred in visurile lui mai tare decat el.

dupa o viata pe drumuri, salveaza de la moarte un nobil-psiholog-cronicar si lui ii spune tot ce a trait sau nu, dar pe care posteritatea merita sa le afle. apoi se face stalpnic, strange bani si o ia inapoi spre pustietati sa mai strice o data perfectiuni filosofice cu dorinte lumesti.

pana la urma, baudolino e doar un pretext sa aflam ca "oamenii te bat cu pietre, singura data cand spui adevarul".

si un prilej perfect pentru eco (sau editura, dar eu as vrea sa fie eco) sa strecoare fix la jumatatea cartii, o harta cum alta nu e despre o lume cum alta nu e.

joi, 21 ianuarie 2010

actele la control

cine isi face iarna car si vara sanie nu e intelept,
de fapt, are permisul luat.

luni, 18 ianuarie 2010

flacara violet l-a ajutat, am inteles, dar state?



ca sa vezi la ce se uita hrebenciuc.

p.s.
stiti cum o alinta basescu?
flacarica

neomenesti

painea feliata e ca pantofii fara siret.
fara rost.

p.s
si cum zice banciu
la fel e si otv-ul fara burtiere. subscriu.

joi, 7 ianuarie 2010

pana nu esti prost, destept n-ai cum sa fii

asta aveam s-o aflu tocmai la bruxelles si fara s-o intalnesc pe eba.
ceva, ceva stiam eu din romania, dar parca atunci cand esti la niste distanta de cotineata ta, treburile de tipul asta se decupeaza mai bine.

in loc sa punem banii in buzunarul celalalt si sa zicem ca am fost, noi, nu, hai sa vedem si atomiumul. c-o fi vreo branza mare si sa prindem si noi macar niste zer din ea. asa ca batem toata capitala europeana, si ne prezantam in fata maretului edificiu. n-avem vreme sa-l admiram in salbatica-i splendoare ca bagam de seama ca in 10 minute ingrijitorii pun lacatul pe el si sa mai repetam a doua zi operatiunea, venea peste mana. ne bulucim, prindem biletele cele de pe urma, ca minte nu vindeau si pac - la edificiul care avea si un orificiu. sa intri inauntru, cum ar veni.

ne asezam la rand, domnii care se ocupau de turisti se gadilau, ne zicem asa o fi obiceiul la atomium trebuie sa te gadili ca sa intri in atmosfera. n-avem timp sa ne cautam punctele sensibile la gadilici ca al nostru grup e invitat in liftul care o sa ne duca pana in varful parascoveniei. urcam, frumos, inauntru, geam in loc de tavan, sa bati in pantecaria atomului fiecare neutron de rugina si vopsea proaspat aplicata.

ne inghesuim cu niste altii la fel de bucurosi ca si noi ca nu ratasera ultimul tango pe vara, ghida in uniforma apretata se prezinta ca fiind celine si ne mai spune ca pana in varf, unde sunt o platforma si un restaurant o sa ne umple bagajul cu informatii de n-a avut neam de neamul nostru.

ne simteam cam ca prunariu cand l-a trimis ceausescu la moscova. nici gravitatia nu ne mai oprea. liftul, c-o viteza nemaintalnita atunci cand a fost construit, sistemul de siguranta cu greu egalat, asa se dadea mare celine, bla et bla.
si deodata stop, fara nici un hop, doar stop. celine se uita la noi, noi la celine.
ghida apasa un buton si-l tot apasa, noi ne uitam in sus si vedem ca usa de evacuare e la zeci de scari lumina. ca belgienii se gandisera, cand facusera magaoaia de lift, cea mai ce din lume, construisera, asa, sa fie si scarite de evacuare.

celine, cu glasul stins ne asigura ca totul e in regula, ca se mai intampla chestii din astea o data pe an. noi o intrebam cand s-a intamplat ultima oara si ea cu ochi stinsi de capreoara zice ca ei nu i s-a mai intamplat niciodata. nu va panicati, zice ea in timp ce picioarele i se scurg si se asaza in fund pe podeaua bine maturata a liftului. n-are ce sa se intample in afara de faptul ca o sa ramenm fara aer. doar atat? pai cate bacterii anaerobe sunt? noi la ce sa ne plangem.
celine buseste la telefonul de serviciu, dar dupa broboanele de sudoare ce ii acopera parul proaspat spalat pare sa fi uitat numarul. se chinuie ceva, noi ne miram ca nu ii suna pe colegii ei pe mobil, daca telefonul de urgenta nu merge, dar celine e mai alba decat o gulie uitata in frigider.

intre timp, in lift se incalzise binisor, incercam sa rasuflam mai mult nu si celine se gandeste sa ne destreseze intrebandu-ne din ce tari am venit noi sa ramanem blocati in lift la atomium. care polonez, care spaniol, care francez, noi nu raspundem. consumam aerul degeaba, ce naiba. liftul, resetat de baietii de la pupitru (intre timp noi ne rugasem sa nu fie aia de jos de ii vazusem gadilandu-se ca urcam scarile de evacuare pana la ziua, mai ceva ca spiderman) da semne de revenire. simbiotic, si lu celine ii revine culoare in obraji. tusti ajungem la usa de evacuare intermediara si suntem scuipati afara. celine, ca un capitan adevarat paraseste, ultima, corabia. apoi, ne explica ca putem cobori la parter sa mai incercam o data, daca mai avem ceva presiune in atomi. noi suntem trecuti la spanioli si mult mai infipta celine ne ordona sa explicam si concetatenilor nostri care nu pareau a intelege franco-engleza, conditiile de eliberare.pe noi ne umfla rasul, mai ceva decat ne umflase frica mai devreme.

hotaram sa mai dam o sansa liftului-minune-se-blocheaza-de-faci-spume. nu ca am vrea noi sa ne auzim adrenalina cum chiuie in artere, ci pentru simplul fapt ca am fost bagati in fata, la coada nou-formata.

luni, 4 ianuarie 2010

cine se scoala de dimineata

ii e somn toata ziua.

p.s.
cred ca asta e o dovada clara de maturizare.
sunt intelept din a patra zi a anului.