vineri, 14 august 2009

oamenii de august

poate voi nu stiti, dar in bucuresti exista oameni de august. ei se deosebesc de restul oamenilor pentru ca seamana cu niste jucarii din lemn scoase in serie de un mester cu shortz de piele plin de rumegus, caruia ochii i se rotesc in cap de prea mult vin la carafa.

pe oamenii de august nu ii mai intalnesti in nicio alta luna, chiar daca prin iulie par ca plutesc in aer, iar in septembrie, pe langa cismele le vezi niscaiva urme.

e un jandarm dolofan care sta langa o ghereta de ambasada si saluta politicos doamnele de pe strada, in timp ce mainile se grabesc, pofticioase, sa desfaca o magura.
si mai e si o babutza cu palarie albastra ce pare crosetata si cu ciorapi cu volane, imprumutati de la vreo nepoata ce se pregateste de scoala, dusa de bratz de o babutza mai tanara. la sosea nu se mai iese demult, dar pe pariu ca din franceza nu a uitat o boaba.

si mai e o batrana. trista, sprijinita de geamul unui magazin de electronice in timp ce cainele din lesa sta la cativa metri mai departe, cascand plictisit si neomeneste dezinteresat de cornetul cu inghetata din care batrana rupe ca din anafura.

in august poti sa vezi si un barbat zdrentuit care in alta viata a avut un picior de lemn si tricou marinaresc, dar care acum se multumeste cu adidasi scalciati si camasa patata. ochii ii sunt umflati si vineti, asa cum i-a avut intotdeauna, dar punga Avon e noua si plina. cu creme si farduri pentru pielea tabacita? exista o mare probabilitate sa nu.

si tot in august exista o doamna care si-a pierdut tocul la metrou, dar care din mandrie si prejudecata n-a alergat sa-l recupereze si sa-l tavaleasca prin lipici. asa ca tocul se plimba bezmetic si obraznic printre picioare grabite, urcand pe scarile rulante. doar o plimbare solitara printr-un luna park cu soarele in crestet ar putea face un toc mai fericit de atat.

joi, 6 august 2009

printre ce oameni trebuie sa ne gasim rostul

cum le potrivim noi:
dimineata - Simulare de incendiu la cea mai inalta cladire din Bucuresti.
seara - Ploaia a imobilizat Capitala.

marea batalie din namiezii de duminica

monstrii-graffiti urasc sa se uite la televizor, fie zi, fie noapte. le place sa faca tavi de paine prajita la toaster, sa bage piulite in cuptorul cu microunde si sa stea cu fundul pe masina de spalat cand aceasta e la programul de stoarcere. televizoarele insa, au doar un hai sictir din partea lor.

se intampla ca monstrii-graffiti sa iasa la plimbare si la un colt de bloc sa dea peste o gasca de diamante si siriusi care in stil golanesc dau sonorul tare, ard diode si se ciupesc de lampi. cum il vazura pe monstru umbland hai hui, ii cautara galceava. monstrul se sperie, isi ravasi degetele pentru orice eventualitate si incerca sa treaca pe trotuarul de vis-a-vis.

televizoarele il pandeau si incepura sa-si dea imaginile peste cap, iar unul , extrem de nervos, se umplu de purici. cu coada ochiului zari un furtun de aer conditionat si-l inhata precipitat. gasca facu un pas inapoi pana dadu de un cablu impamantat.

marți, 4 august 2009

ilie cochilie

in locuri unde temperatura se ia la nivelul solului, nu la 2 m inaltime de parca am pasi toti pe nori ca yoghinii pastratori ai secretului yoghurt, se intampla si fapte prea putin gingase.

de exemplu cainii leorpaie apa direct de la cismea si apoi o zbughesc direct la stalp, dar nu pentru ce v-ati astepta voi. au in buzunar zeci de afise cu stapanii pierduti pe care le lipesc cu ochii rataciti in nesfarsitul cablurilor electrice. uneori ofera si recompense, dar sa nu va asteptati la sume mari. chiar si la ei exista vorba: gestul conteaza.

alteori, oameni care se opun progresului ies in drum cu favoriti lasati si abundenti. urasc castile, asa ca isi lasa favoriti, mai grosi sau mai subtiri, depinde de melomania fiecaruia. acum simt nevoia unei paranteze () melomania - a nu se confunda cu iubirea de meloane sau de pepeni.

urmandu-le pasii vei ajunge intr-un institut de cercetare stiintifica unde foci incruntate nu-ti vor permite accesul. nu e nicio suparare surioarelor le poti striga, pentru ca presa le-a publicat deja ultimele descoperiri. cum ar fi palaria cu boruri largi, instrument util in contracararea dresorilor batrani. cu o asa palarie pe ochi, sa mai indrazneasca vreunul sa-ti arunce o minge-n nas.

luni, 3 august 2009

ce bine ca umberto eco n-a avut, dar are

cartea asta pare subtire, dar sa stiti ca nu e. desi s-ar putea ca noaptea sa ii creasca pagini, asa cum le cresc cozi soparlelor si fulgi gainilor. oricum e suspect ca o carte sa aiba 500 si de pagini, dar sa nu le arate, de parca ar face flotari si liftinguri nenumarate.

dupa 10 luni de lupta dreapta, am biruit oarecum si am terminat-o. noroc ca nu am salteaua direct pe podea si am putut sa-i fac un vant energic sub pat in camera de tortura a valatucilor. pentru ca 10 luni, cartea asta mi-a mancat sufletul, iar autorul ei mi-a terminat nervii. am vrut sa o abandonez pe o banca in parc, sa o las pe scaun in ultimul metrou al zilei, sa o ingrop intre dictionare si enciclopedii, de acolo de unde nici albumul cu surprize turbo, n-ar mai fi iesit.

nimic, nimicutza.

dupa ce terminam o carte normala sau chiar doua, eco imi dadea la temelie. si de fiecare data cand o luam de coperti si aruncam cu ea de pereti, mi se parea ca il vad pe prestigiosul autor cum se caca personal pe el de atata ras. si ca rasul nu s-a oprit la el de cand s-a apucat sa scrie tomul. altfel nu inteleg ce placere sa ai sa combini pagini cusute parca din chanson de roland cu manualul de astronomie, foiletoane de secol 18, filosofie antica sau maieutica crestina. toate date atat de aberant, dar un aberant cu care ai bea o bere, ca-i lipseau doar smile face-urile la sfarsit de rand.

in incheiere, as vrea sa subliniez ca am convingerea ca domnul eco a vrut sa devina actor, ca la cabotinism l-a perforat si pe fernandel, iar eu am ajuns sa urasc porumbeii dupa un capitol mai greu pentru nervi decat carnea de porc pentru ficat.