cartea asta e scrisa la 20 de ani de un negustor promitator, de un pierde-vara la 23, de un fanatic religios la 25, de un degenerat la 27, de un sifilitic la 29, de un betiv la 33, de un schizofrenic la 36, de un sinucigas la 37. e cartea unui om care n-a vrut sa scrie.
voia doar sa picteze. si a pictat. 10 ani au fost de ajuns sa invete sa tina pensulele, sa prinda lumina si formele, sa innebuneasca culorile si apoi cand lumea nu l-a mai incaput, sa-si traga un glont in piept.
nu mai suporta crizele care il facusera sa-si taie o ureche, banii care-i lipseau dintotdeauna si o singuratate pe care n-o mai intelegea, desi incepuse s-o picteze.
si de obicei picta doar ce stia. oameni din bordeie, postasi, colturi de natura si snopuri de floarea soarelui atat de aiurea aranjate ca vecinii radeau de el.
si desi crezuse intotdeauna ca oamenii pot fi mai buni, desi fratele lui ii demonstrase ca asta nu e o poveste, van gogh s-a gandit ca pana la urma e mai bine sa plece fara sa mai astepte scrisoarea de raspuns.
asa cum primise intotdeauna de la theo, fratele care ii raspundea fara gres, fie ca vincent ii vestea naiv ca lumea e frumoasa, fie ca il ruga sa fie ajutat pentru ca a ajuns la capatul puterilor alaturi de prostituata cu care traia, fie ca ii cerea sfatul cu privire la inregimentarea in legiunea straina.
iar mirarea ca un om careia viata ii innegrise sufletul, a pictat in asa culori, nu mai e mirare cand afli de la el ca retusurile de final se fac cel mai bine cu un pic de negru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu