PE UN ZID DE PLAI, PE-O GURA CU PAI

Intai faci cu ochiul unei ceckaritze la urcarea in avionul care te salta din Viena. Se preface ca nu te vede si apoi, sa nu pici de fraier, ii zici ca-i urata. Abia atunci zambeste si cu mandria bine-reparata poti sa urli la japonezu` de langa tine: Mah, jigodie ca n-am avut si noi norocu vostru sa ne dea americanii si Hiroshima si Nagasaki.
In avionul puchinos te insurubezi in scaun, te scarpini la buric si incepi sa te bucuri ca in curand o sa ai ce pune la masea. Tzeapa ta, la Dubrovnik (asta-i la iesirea din Croatia, iar daca pilotul n-are reflexe prea bune, te-ai putea trezi ori in Bosnia ori in Serbia, fara sa fi cerut lucrul asta) ajungi intr-un ceas. Asa ca tot ce poti lua moka din avion e doar un vraf de ziare bune la invelit parizeru`, o bere mica si punga in care la o adik poti sa pui inca o punga.
Te-ai asezat la geam si n-o sa ti para rau. O sa treci peste un amfiteatru roman dintr-un oras cu nume rusinos, o sa poti vedea cum avionul se oglindeste in lacurile-minune de la Platvice sau cum straluceste lavanda in insula Hvar.
Te dai jos din zburator la vreo 20 de kilometri de Dubrovnick. Doar acolo se poate ateriza. Cat cuprinde doar pietre si pamant. Nu tu o capsuna, niste portocale, ceva de bagat in buzunare. In autobuz te inghesui in turistii cu palarie de paie, chiar daca locuri sunt destule, ca asa te-a invatat RATB-ul. Cat ti-ai invarti ghiulul pe deget si ai fluiera ceva din Julije Bajamonti, un fel de Porumbescu de-al lor, apar sub tine niste ziduri mai groase ca la vila prefectului. E cetatea Dubrovnik, mai veche si decat branza de oaie in Pipera.
Privesti, iti tragi sufletul de cata frumusete au fost capabili oamenii si te incumeti. Cobori niste scari pe culoare nerecomandabile practicantilor de fast-food, fentezi carciumarii – nu dau nimic in afara de buna ziua, feresti capul sa nu-ti intre sutienu` de la balcon in ochi si in sfarsit esti in mijlocul orasului vechi. N-ai tu treaba nici cu manastirea franciscana, nici cu aia dominicana, palatu` Sponza sau alte bijuterii scluptate. Fugi ca dracu` de tamaie de muzeele, expozitiile si concertele care umplu strazile colorate, fara sa scapi din ochi grupu` de nemti sau de francezi care se duc pe zidurile de unde altii se hlizesc plini de bucurie. Vrei si tu ca ei, asa ca urci ca pana la etaju` 4. Apoi te opresti si gafai. Pornesti si iar gafai si te gandesti ce bune ar fi scarile de la metrou. Te intrebi fara sa vrei cum le-a dat prin cap astora din Croatia sa puna atata piatra una peste alta, dar raspunsul iti vine pe data cand afli ca Dubrovnikul era invidiat pana si de venetieni.
Esti sus. Ai ajuns pe zidurile Dubrovnikului, locul de unde ai panorama care l-a facut pe George Bernard Shaw sa spuna « Daca vrei sa vezi paradisul pe pamant, vino la Dubrovnik ». Il crezi, ca n-ai incontro. Intr-o parte, mare si miros de libertate, in alta o insula pe care daca ai indrazni mai mult, mai ca ai putea s-o atingi cu mana. Jos, mare lovindu-se de ziduri, sus, pescarusi lovindu-se de cer. Istorie coplesitoare si natura si mai coplesitoare.
Fericit, cum rar ai fost in viata ta, te reintorci pe strazile pavate ale orasului, te asezi langa pictorul care vede totul in albastru si parca ai si uitat ca o noapte la 5 stele in extra-sezon costa 160 de euro. Fantana medievala care a vazut ceva valuta la viata ei straluceste plina de monede purtatoare de dorinte. Daca au efect ? N-ai prea crede, pentru ca ce ti-ai mai putea dori odata ajuns la Dubrovnik ? Poate sa nu mai pleci de acolo...
Si totusi, cand iesi prin poarta monumentala a cetatii, pe care au avut altii grija s-o distruga inaintea ta, te izbeste un gand. Cu nici 12 ani in urma, aici se tragea cu mitraliera.