imi place tipa asta. la fel cum mi-au placut si slumdogii. mult si apasat. ca atunci cand se rupe ceva in tine si n-ai nimic cu care sa cosi sau sa repari si muschii se strang speriati sa nu o pateasca. ca muschii sunt un fel de arici, se dau teposi, dar cand ti-e lumea mai draga se pun pe burta, inchid ochii si se gandesc cum ar fi sa fim struti. trebuie sa ii intelegi, toti trag de ei ca de o guma tipi-top.
nu e chestie ca am crescut cu eliade in grinda si fara india viata e pustiu. nu-mi doresc sa ajung acolo si pot sa fac o brosura scrisa marunt cu locuri in care as calca inaintea peninsulei care seamana cu un cornet de inghetata.
dar, jhumpa asta chiar stie despre ce vorbeste (cred ca mi-a placut si pentru ca numele ei suna ca un slam-dunk mesterit de jordan si in sport putine lucruri sunt mai frumoase de atat). jhumpa povesteste despre dezradacinare, despre jumatati de suflete care umbla in oameni intregi, despre lucruri pe care nu dai doua rupii o viata intreaga si pe care pe urma simti ca nu le mai poti cumpara cu toata comoara piratilor.
eroii ei sunt oameni care si-au parasit locul, care nu mai au nici inainte, nici inapoi, care se nenorocesc pe ei si apoi ii rup si pe copii. nu ca noua, astora, de fugim de ceva dupa altceva, aici, mai pe loc, nu ne-ar trebui, dar pentru milioanele de "italieni" si "spanioli" cu care m-am intalnit pe drumul de la nadlac, cartile tipei ar trebui sa fie obligatorii, ca viza pe vremuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu